Dumitru D. Bostan

Critica

1. Prima ”personală”: Dumitru D. Bostan Amânând atâta vreme prima lui expoziţie personală, Dumitru D. Bostan demonstrează că aşează rigoarea estetică mai presus de alte circumstanţe. Cele 25 de lucrări prezentate la Galeria Lascăr Vorel din Piatra Neamţ, impun deopotrivă o manieră personală şi un unghi de atac proaspăt în abordarea imaginii. Cu atât mai mult se observă asta cu cât Dumitru D. Bostan nu se sfieşte să cantoneze în clasicul domeniu al naturii statice. Tocmai aici intervine surpriza, în cel puţin două momente ale demersului său pictural. Pe de o parte, fără a se lăsa copleşit de strălucirea sau nobleţea subiectului, (atunci când ele există), artistul preferă să ia în stăpânire imaginea, să o domine, să sfâşie lumina cu o tuşă fermă, dinamică, specifică, dictată de un cod senzitiv personal. Cu alte cuvinte, Dumitru D. Bostan nu se mulţumeşte să înregistreze meştesugit, ci prelucrează plastic subiectul, până la a-l absorbi în ritmul limbajului propriu. Pe de altă parte dar în descendenţa aceluiaşi efort de exprimare personală, pictorul înfruntă prejudecăţile, aducând în compoziţie obiecte considerate nespectaculoase (ne-plastice) de tradiţia genului. Or, punerea lor în valoare, prin descoperirea unor conotaţii estetice inedite, validează o capacitate artistică deloc comună. Emil Nicolae Acţiunea, mai, 1997 Articol prilejuit de expoziţia Natură Statică, de la Galeriile Lascăr Vorel, Piatra-Neamţ, mai 1997 2. Mai mult decât o promisiune: Dumitru D. Bostan Spirit geometric şi adânc, traversat de furtuni telurice şi ideatice, ironic şi generos, studios şi ascuns ca un iezuit, cucerind fundalurile cu dezinvoltură, cu timiditate de mimoză şi având agresivitatea unei reptile preistorice, Dumitru D. Bostan are ambiţia secretă de a face obiectele să cânte şi să zboare. Râşnitele sale au motor cu combustie internă, cupele sale traiesc voluptatea unor guri mereu nesăţioase, melcii au viteză de deplasare şi de rotire a unor electroni, răsfrângerile vaselor lui sunt mitice şi mistice, atinse de un foc păgân sau divin. Naturile sale dinamice cuceresc prin naturaleţe, pictorul intervenind într-o intimitate regăsită, cu fulgerări de tuşe decise, respaţializând materia abia cosmicizată. Aflat la prima expoziţie personală, D.D. Bostan este un artist matur, adept al „lucrului bine făcut”. Cele aproape 30 de lucrări (majoritatea naturi „statice”, doar un portret şi un peisaj), expuse la Galeriile Lascăr Vorel din Piatra Neamţ, au funcţia sonetului sau a liedului: maximă concentrare într-o structură aproape canonică. Lucian Strochi Asachi, Mai 1997 3. Dumitru D. Bostan sau schimbarea costumului Acum doi sau trei ani mi s-a publicat o schiţă de portret al pictorului Dumitru Bostan. Remarcam predilecţia artistului pentru natura statică, descoperind obiectelor virtuţi aristocratice sau fruste, raţionale sau sentimentale, tandre sau ironice. Subliniam atunci caracterul ludic, iluzionist al tablourilor sale, obiectele pictate transmiţând senzaţia tridimensionalităţii, imaginea unei materialităţi efective, comunicând insuşiri termice, tactile, cu netezimi, asprimi şi rugozităţi conferite de „materia primă” din care erau alcătuite la origine: porţelan, cristal, ceramică, fier ruginit, aramă sau argint. Uneori compunerea acestor obiecte sugerau sintezele spaţiu-timp, durată, efemeritate, istoricitate, şi contemporaneitate, toate acestea având încarcatura unui senzualism rafinat. Cu câteva zile în urmă, expoziţia pictorului Dumitru Bostan de la Galeriile „Lascăr Vorel” ne-a oferit tentativa reuşită a artistului de a-şi primeni tematica şi mijloacele, tendinţa de a se reînnoi. Această reînnoire mi s-a părut fundamentală. Există în orice pictor o nelinişte de o gravă reflexivitate în incercarea de a descoperi noi tărâmuri pentru arta sa. Cucerirea acestora duce la o expresie adecvată, la mijloacele necesare pentru luarea lor în posesie. Făcând abstracţie de unele teme şi mijloace recurente am întârziat mai mult asupra unor interioare în care sunt scoase în evidenţă uşile şi scările. Din cele 19 tablouri expuse, mai mult de jumătate tratează aceste „obiecte”. Într-o penumbră savant alcatuită cromatic o uşă-fereastră mare care dă spre verdele grădinii de afară transmite o răcoare plăcută şi odihnitoare, o senzaţie de linişte şi de reculegere într-un timp care s-a oprit. Uşa în două canaturi precedată de două uşi deschise împodobite de catifea roşu-cardinal, strânse cu şnur pentru a permite trecerea unor oaspeţi care trebuie să sosească. Atmosferă sarbatorească, patinată. Uşa deschisă către un hol din care se văd treptele unei scări care urcă şi bănuiesc în dreapta scările care coboară. Sobrietatea culorilor te invită să vorbeşti în şoaptă. O scară dreaptă cu mână curentă ce se desfăşoară înainte te conduce spre un „sus” nedefinit. Lângă scară un cuier pom, gol. Nici o haină, nici o umbrelă, nici o pălărie. Se simte absenţa cuiva. Uşa verde în faţă cu un mozaic ocru-alb. Ce s-o fi întâmplat în salonul de dincolo? Parcă se aude un zvon de glasuri. O scară „en colimaçon” cu trepte violete şi feţe roşii. Pereţii verzi. Ce promisiuni face scara asta îndrăzneaţă? Ce taină o fi ascunzând uşa din faţă? Dar scara asta abruptă şi răsucită? Uşi şi scări, scări şi uşi care se deschid şi se închid, însoţindu-ne cu o noptatecă tăcere. Uşile şi scările lui Dumitru Bostan ating valori simbolice. Uşile şi scările nu sunt numai ceea ce sunt. Ele invită la meditaţie, solicită participarea privitorului şi intuirea unor stări pe care le-a avut artistul atunci când şi-a realizat opera. Nu e vorba de descifrarea unor poveşti ci de instaurarea unui dialog continuu cu opera, de iscarea unor întrebari tulburatoare legate de un habitat, de un spaţiu de locuit în care se desfăşoară o viaţă a cărei aventură este vechimea şi misterul. Redingota pe care a îmbracat-o Dumitru Bostan îi vine bine. Eduard Covali Ceahlăul, august 2000. 4. Dumitru Bostan jr. sau triumful metafizicului interior Ceea ce impresiona până nu demult în pictura lui Dumitru D. Bostan era perfecta ştiinţă a exploatării efectelor luminii. Dumitru Bostan jr. excela în naturi statice, obţinând „efecte de lumină” din sticlă, metal, stofe, cărţi, fructe etc. Biruitoare sau învinsă, lumina strălucea pentru fiecare obiect altfel, misterios şi adevărat, orgolios şi tandru. Privirea era ocrotită, rasfăţată chiar şi astfel între pictor şi privitor se stabilea o legătură complice de (re)cunoştintă. Ultima expoziţie ne arată un Dumitru Bostan complet metamorfozat. Indiferent parcă la tehnică (ulei, grafică, mozaic). Dumitru Bostan e acum foarte atent la culoare (preferă culorile „fundamentale” : roşu-verde-albastru, evident filtrate, distilate, combinate) şi la desen (îndeosebi în naturile statice). Monumentalistul (a absolvit Institutul de Artă din Bucureşti în anul 1986, avându-i ca profesori pe Simona Vasiliu-Chintilă şi pe Dan Mohanu) se trădează atunci când se avântă în pictura metafizică, amintind de Yves Tanguy sau Giorgio de Chirico, dar îndepărtându-se de aceştia prin antiantropomorfizare şi prin refuzul acordat liniei curbe. Rezultă un decor aproape teatral, o scenografie fără cusur, geologică, sugestivă, încărcată doar de sensuri, simboluri, şi (în)semne. Evident pictorul a pierdut din spectaculozitatea „expunerii” sale, lumina nu mai poleieşte sau patinează obiectele, retrăgându-se spre interior, devenind „launtrică”. Imaginaţi-vă o lumânare cu flacăra ascunsă în ceară, iluminând(u-se). Cerebral, Dumitru Bostan jr. îşi construieşte atent suprafeţele, eraoarea e aproape exclusă, entuziasmul nu va fi unul copleşitor şi imediat, ci unul care vine după o spovedanie, după un sever exerciţiu de (auto) iniţiere. „Uşile” sale sunt semideschise, tainice, sporind misterul. Uşa este o trecere spre celălalt tărâm, numai că privitorul nu ştie niciodată care e adevăratul celălalt „tărâm”, acesta sau celălalt. Ajuns la vârsta deplinei maturităţi (de viaţă şi artistice), Dumitru Bostan jr. rămâne un perfecţionist. Pictura sa evoluează spre forme primare, pure, spre întâile emoţii artistice pe care le-a cunoscut (câştigat!?) omul, atunci când işi privea (picta) mâna pe peretele vălurit al unei peşteri. Între cerebralul construcţiei şi emoţia viscerală venită din voluptatea culorii şi virtuozitatea desenului, la Dumitru Bostan jr. nu există nici un divorţ. Generos şi totodată incomod cu privitorul (vizitatorul), pictorul pietrean este un liric convertit la un epic ce-şi refuză narativitatea detectabilă, dar care descinde imperial în mit şi rit, sub zori metafizici. Lucian Strochi Antiteze, Octombrie 2000. 5. Dumitru D. Bostan-dincolo de inocenţă Încă de la prima expoziţie personală (destul de târziu, în 1996), Dumitru D. Bostan s-a dovedit un spirit provocator: fiind vorba de „naturi statice”, toată lumea se aştepta la încă un angajament pe traiectul competiţiei perfecţionismului, pe când artistul nostru, dimpotrivă, a preferat să trateze a rebours obişnuitele reprezentări formale de gen, atât în privinţa acoperirii suprafeţelor cât şi a cromaticii. A fost, s-ar putea spune, o atitudine polemică exprimată în detaliu, de la caz la caz. Pentru ca ulterior, la a doua „personală” (din anul 2000), tot la Piatra-Neamţ), Dumitru D. Bostan să propună deja un discurs plastic coerent, într-o suită de interioare cu o evidentă stuctură sonoră: privirea era obligată să vibreze în spaţiul holurilor, al scărilor sau al ferestrelor! Compoziţii stranii, depopulate, figuri ale aşteptării, de fapt trădarea unor stări obsesive. Indiscutabil artistul evoluează mai degrabă într-un registru intelectualist, cum şi dovedesc lucrările sale recente, etalate în expoziţiile colective prilejuite de Bienala „Lascăr Vorel” sau Tabara Naţională „N. Tonitza” (Durău). Aici avem de a face cu „semne” şi gesturi plastice impure la urma urmei, respectiv eliberate de naivităţi şi de vestita inocenţă artistică…Iată de ce Dumitru D. Bostan e un artist „cu probleme”. Şi ce-i rău în asta? Emil Nicolae Antiteze, Decembrie 2001 6. Expoziţia Dumitru D. Bostan Printre reprezentanţii „tânărului val” Dumitru D. Bostan ocupă un loc aparte, atât temperamental cât şi ca modalitate de exprimare plastică. Că este aşa ne dovedeşte cum nu se poate mai persuasiv recenta sa „prezenţă” de la Galeria Lascăr Vorel, unde ne propune 31 de lucrări, aproape exclusiv naturi statice şi peisaje, prin faţa cărora nu poţi trece nici în grabă, nici indiferent şi nici fără a face unele aprecieri intime, în ultimă instanţă asupra artei autorului. Fiindcă de la bun început ai ciudata senzaţie că imaginile pe care Dumitru D. Bostan le construieşte, de altfel cu multă pricepere şi acribie tehnică, nu sunt decât un pretext pentru a reţine atenţia privitorului, purtându-l apoi într-un alt plan, al spiritului, în care artistul nu provoacă la cine ştie ce speculaţii existenţiale, ci pur şi simplu se confesează. Aflăm astfel că Dumitru D. Bostan, în ciuda tinereţii sale, nu se simte atras de mirajul experimentului perpetuu, neîncadrându-se în nici una din cele două categorii în care Eminescu împărţea oamenii: cei care caută şi nu găsesc şi cei care au găsit dar sunt nemulţumiţi. El a găsit, se pare, ceea ce caută, un limbaj plastic capabil să exprime cât mai exact propriile gânduri şi propriile convingeri, iar nemulţumirea sa faţă de propriile realizări, care există, fireşte, nu înseamnă renunţare şi un nou început, ci statornica strădanie spre perfecţiune. O statornicie moştenită, probabil, de la tatăl său, care s-a dovedit un talentat mânuitor al penelului, sau dobândită la clasa de artă monumentală şi restaurare a Academiei de Artă din Bucureşti, unde a avut atâtea de învăţat de la Simona Vasiliu Chintilă şi ceilalţi dascăli ai sai. Poate tocmai de aceea lucrările lui Dumitru D. Bostan ni se prezintă ca fiind îndelung elaborate, fără ca undeva forma sau culoarea să scape de sub control, iar această exigentă minuţie le conferă o anumită ţinută „aristocratică” dar fără morgă şi tuşe epatante, lăsând să transpară marea sensibilitate a artistului. Francis Bacon spunea că ,,...Dacă omul va începe cu certitudinile, va sfârşi a se îndoi, dar dacă începe cu îndoielile, va sfârsi prin a avea certitudini”. Credem că Dumitru D. Bostan a început lungul drum al devenirii sale artistice cu îndoielile, fiincă el acum este o certitudine, culegând roadele unei statornicii şi unei seriozităţi care îi fac cinste. Marcel Dragotescu Articol prilejuit de expoziţia de pictură de la galeriile Lascăr Vorel, Piatra- Neamţ, iunie 2002. 7. Un nume, un loc, o poveste Carte poştală din Biarritz Tocmai a apărut o carte magnifică despre Biarritz marca Bookstore. La originea proiectului sunt acuarelele realizate de pictorul român Dumitru Bostan însoţite de scrisorile imaginare ale jurnalistei Florence Sturm Borderie. Celor care gândesc că vor descoperi o simplă carte cu imagini care prezintă eleganţa oraşului Biarritz, trebuie să le precizăm că acest album nu este un ghid turistic. Este vorba mai mult despre atmosferă hoinară, de dispoziţie visătoare şi de invitaţie la călătorie. O plimbare sugerată de acuarelele la care fac ecou scrisorile imaginare. Revista Atlantica Magazine Nr. 119/2003 8. Dumitru D. Bostan-Vedere din Biarritz Dumitru D. Bostan a fost fascinat în primul rând de lumina aceea inconfundabilă a spiritului basc; a încercat să o redea aşa cum ea învăluie arhitectura durabilă a locurilor: într-o pastă diluată, subţiată, aproape de transparenţa acuarelei, fără a îngroşa nici contururile, nici detaliile. Tablourile expuse alcătuiesc un adevărat şi autentic exerciţiu impresionist; e ceea ce a rămas în memoria sufletească, impresii fundamentale, decisive şi neperisabile. Pictorul probează în acelaşi timp efectele unui exerciţiu coloristic diafan, desfăşurat pe suprafeţe ample, generoase. Fără a fi nici pe departe un compendiu arhitectural, expozeul plastic construieşte imaginea globală a unor senzaţii vizuale esenţiale. Spaţii ample într-o cromatică pe cât de luminoasă pe atât de diafană, de diluată, ce reflectă strălucirea interioară. Nimic strident, nici o asperitate, nici o îngroşare, nici un detaliu împovărător. Aerul transparent reflectând lumina pe zidurile şi calcanele caselor, irizări şi diluţii, cursivitate şi căldură pastelată. Ioan Amironoaie Realitatea, 9 iunie 2003 Cu ocazia expoziţiei Vedere din Biarritz de la Galeriile Lascăr Vorel, Piatra Neamţ, iunie 2003. 8. Am în memorie o casă, o anumită casă... Am în memorie un copac, un anumit copac... Am în memorie o bancă, o anumită bancă din lemn... Am în memorie un şir de imagini care definesc un loc, un anumit loc... Poate că nu am fost niciodată acolo. Sau poate că am fost şi nu am recunoscut împrejurimile. Pentru că locul acela arată altfel în misterul memoriei mele. Există o Veneţie pe care nu o recunoşti când cobori pe cheiul Palatului. Există un Delft prin care te rătăceşti căutând Oude Langendijk. Există o Tamisă care curge mai repede decât aceea de sub Tower Bridge. Se întâmplă să trec prin Piatra-Neamţ şi să nu văd o anumită casă, un anumit copac sau o anumită bancă din lemn... şi atunci mă scufund în acuarela lui Dumitru D. Bostan până mi se umple memoria de toate lucrurile nevăzute. Emil Nicolae, Vedere din Piatra-Neamţ, iulie 2003 9. Biarritz si loin si proche de Dumitru Bostan şi Florence Sturm Borderie Este o operă tiparită cu grijă, pentru îndrăgostiţii de acuarelă, de poezie şi de Biarritz. Altfel spus pentru aproape toată lumea. Este de asemenea povestea unei lucrări la patru mâini de o parte şi de cealaltă a Europei. La început, găsim un pictor român de 42 de ani, Dumitru Bostan. Deja prezent în numeroase colecţii private din Franţa, Germania, Israel, Statele Unite şi Ţările de Jos, artistul figurează în enciclopedia artiştilor contemporani din ţara sa. În trecere prin staţiunea balneară bască, acesta realizează o serie de acuarele care prezintă locurile cele mai cunoscute din oraş. De la Rocher de la Vierge până la Hôtel d’ Angleterre, trecând pe Avenue de Verdun, artistul surprinde de minune forţa şi în acelaşi timp culoarea câteodată vie, câteodată palidă, a locurilor. Casa Bookstore, librărie independentă, şi ea portretizată, cumpără seria de acuarele şi decide să facă o carte. Textele care să însoţească imaginile îi sunt încredinţate lui Florence Sturm Borderie. Despre aceste locuri atât de fotografiate şi atât de delicat desenate, greu de de adăugat ceva. Ea alege să scrie aici o poezie, dincolo un cuvânt de dragoste, o amintire din copilărie, ca şi cum ar vrea ca pe spatele acuarelei să trimită câteva cuvinte, ca un schimb de scrisori, ca o carte poştală trimisă unui prieten îndepărtat. O mică bijuterie. Marie-Françoise Masson. La Croix, 30 iulie 2004. 10. Dumitru Bostan în „Biblioteca Biarritz” La câteva zile după Sărbători a sosit în vama Piatra Neamţ un pachet puţin ciudat, pentru că făcea notă discordantă printre cutiile şi lăzile pline cu fel de fel de atenţii şi mărfuri de sezon trimise din Occident. Destinatarul era Dumitru Bostan. În asemenea condiţii, alături de artist, vameşii au fost primii care au avut privilegiul de a lua contact cu un eveniment real: intrarea pe piaţa europeană de artă, sub sigla unei edituri franceze care şi-a asumat acest act cultural, a unei opere realizate şi semnate de un pictor nemţean contemporan. Nu ştiu cât au înteles vameşii respectivi din ceea ce se întamplă, dar intensitatea emoţiei lui Dumitru Bostan era perfect justificată în momentul în care a descoperit coperta frumoasei tipărituri în format „à l’italienne”: BIARRITZ SI LOIN SI PROCHE/Dumitru Bostan/Florence Sturm Borderie/Bookstore. Nu vreau să abuzez acum de amănuntele pe care le cunosc din travaliul artistic şi procesul tehnologic care au stat în spatele acestei cărţi de artă, dar câteva lucruri trebuie spuse. În vara anului 2002, Dumitru Bostan a călătorit în Franţa şi Spania, având ca punct de inflexiune celebra staţiune Biarritz. Acolo a fost contactat de dl. Jaques Darrigrand, patronul Editurii Atlantica Seguier, care după ce a văzut câteva schiţe, a intuit imediat şansa unui proiect interesant. El i-a comandat pictorului nostru vreo 30 de acuarele, găsindu-le ulterior destinaţia: albumul amintit mai sus (într-un tiraj de 500 de exemplare numerotate, ceea ce înseamnă un produs bibliofil, de colecţie), postere de prezentare şi un set de cărţi poştale cu imaginile respective în tiraj nelimitat în funcţie de evoluţia pieţii. Aşadar dl. Darrigrand a făcut o investiţie într-un domeniu special, sau - cu alte cuvinte - a riscat pe mâna lui Dumitru Bostan şi pe propriu-i gust. Să recunoaştem, totuşi, că nu e de ici de colo să se întâmple asta, într-un mediu cultural de tradiţie, care a văzut şi a „consumat” multe. (Şi am aflat, ulterior, că efectul a fost cel scontat, în numai două zile fiind vândute/cumpărate aproape 90 de albume, la preţul de 50 Euro exemplarul!). Dar editorul a mai avut cel puţin alte două idei ingenioase: 1. Să solicite d-nei Florence Sturm Borderie, redactor la Radio France Bleu, câte un text însoţitor pentru fiecare acuarelă, ea ajungând la formula unor scurte scrisori poematice, când extrem de sensibile (ex. „À toi ma petite Sirene” sau „Monsieur le juge”), când polemice (ex. „Monsieur le petrolier” sau „Paris tout gris”), după ce iniţial a vrut să recurgă doar la o selecţie din mari scriitori francezi care s-au referit la Biarritz, precum V. Hugo, P. Merimee, Viollet le Duc s. a.; 2. Să-i încredinţeze graficianului Vasile Spătaru (bine cunoscut şi el în Piatra- Neamţ, până la plecarea în Franţa), director artistic al editurii, pregătirea şi supravegherea imprimării albumului. Şi a rezultat mai mult decât o carte şi chiar decât un album: a rezultat un obiect poetic sau artistic, în care pictura, literatura şi arta tipografică se îmbină în doze bine proporţionate, pentru a bucura ochiul şi mintea, deopotrivă. Cum s-au îmbinat aceste ingrediente în alchimia procesului de creaţie o spune Florence Sturm Borderie (care nu l-a cunoscut direct pe Dumitru Bostan, ci prin intermediul acuarelelor, după plecarea lui spre casă), o spune delicat şi sugestiv: „Mulţumesc pentru această acuarelă peste care-mi lunec degetul tremurând de infinite precauţii, la mijlocul albumului foto./ Încă ezit să înscriu aici o poveste, o legendă. Pe ţărm, arbuştii de cătină tulbură puţin peisajul oceanului/…/ Pentru că tu ai plecat aşa de departe, ignoram faptul că marea, aşa de aproape, refuză cu obstinaţie să adune amintirile / pe care aş fi preferat să le-adun într-o carte…” În ce-l priveşte pe Dumitru Bostan, cel puţin amintirea luminii de la Biarritz îl va urmări mereu. E primul lucru pe care-l observi după ce i-ai vazut expoziţiile de la Piatra-Neamţ: o altă transparenţă, o altă strălucire, dar acelaşi control ferm al verticalei. Una peste alta, bibliografia Biarritz-ului constituită de-a lungul timpului de scrieri ale unor autori prestigiosi, din albumele unor pictori de renume, de imaginile culese de artişti fotografi ingenioşi - cuprinde, de aici înainte, şi “punctul de vedere” al unui român. Emil Nicolae Ceahlăul, 24-25 ianuarie 2004 11. Verticalitatea tuşei Dezvăluite privitorilor în miez de vară fierbinte, acuarelele şi picturile în ulei ale lui Dumitru D. Bostan par să-şi fi găsit locul vremelnic, dar cuvenit, în spaţiul Galeriilor de Artă „Lascăr Vorel“ ale Filialei Neamţ a Uniunii Artiştilor Plastici. În teritoriul artiştilor plastici nemţeni, Dumitru D. Bostan ocupă un loc bine definit, individualizat atât prin expresie, cât şi prin manieră. Şi cu toate că a frecventat, ca oricare artist dealtfel, multiple modalităţi de travaliu plastic, se pare că teritoriul său este marcat cel mai semnificativ de persuasiunea peisajului citadin. A acelui peisaj patinat şi obosit de vremi, care îi îngăduie să exploateze, nu atât expresia frustă, a locului şi a spaţiului, cât spiritul atmosferei degajate şi percepute în tot ce are ea mai semnificativ. Ceea ce sare în ochi oricărui privitor atent este verticalitatea tuşei. Penelul lui Dumitru Bostan se preumblă în planul vertical cu precizie şi migaloasă obstinaţie, în linii subţiri care, curios, reuşesc să hotărnicească planurile de culoare într-un mod aproape surprinzător. Construcţia arhitecturală, reproiectată în spaţiul şevaletului, capătă noi semnificaţii prin valorificarea unghiurilor şi alegerea inteligentă a planului optic. Astfel, chiar banalul şi nu tocmai esteticul calcan al unor case, contrapunctează sobru celelalte dimensiuni arhitecturale într-un echilibru ce naşte o senzaţie pacinică şi încărcată de semnificaţii absconse. Tabloul sugerează, astfel, o senzaţie ciudată, de calm suveran, fie că este vorba de casele din Constanţa, din Biarritz, de pe meleagurile flamande sau de cele cuibărite împrejurul mănăstirii Agapia. Sedus de lumină şi caldură, pictorul este, în acelaşi timp, un temperament plastic mediteraneean. Nu întâmplător, tema explorării spaţiului estival al celebrei staţiuni aristocratice din Golful Biscaya constituie aproape o obsesie; transpusă pictural cu o înţelegere pe care numai afinitatea cu aerul locului o poate percepe. Oscilând pertinent şi echilibrat între tentaţia naturalismului şi libertatea proiecţiei interioare, Dumitru Bostan redimensionează uneori spaţiul modelului, concentrându-l şi percepând ceea ce este definitoriu din punctul de vedere al expresivitătii. Aceeaşi tehnică şi acelaşi rafinament al alegerii unghiului şi al construcţiei se pot regăsi şi în nenumăratele tablouri cu flori sau în naturile moarte care transformă obiecte banale în recuzita informală a unei stări de spirit şi, implicit, de graţie. Prin individualitatea şi originalitatea tratării picturale, chiar dacă uneori sugerează afinităţi profunde cu alţi mari maeştri ai stilului, Dumitru D. Bostan este un artist de care lumea nemţeană a plasticii avea nevoie. Ioan Amironoaie Monitorul, August 2007 12. Ca împătimit al rigorii stilistice şi iubitor de forme clare, bine definite şi echilibrate, conform canoanelor tradiţionale, Calistrat Hogaş ar fi dorit, probabil, o imortalizare a locuinţei sale de la Piatra-Neamţ sau a muzeului, care a devenit ulterior, în uleiuri păstoase şi definitive. Cel puţin asta rezultă din opera în proză pe care ne-a lăsat-o, dar şi din notaţiile poetice rămase într-un „Album de suvenire”: „Pironit stau cu privirea în grădină singuratec / Prin salcâmii rari în frunze suflă crivăţul iernatec... / Lung mă uit şi trist cu capul stau plecat pe a mea mână/ Privind frunzele răzleţe spulberate de furtună. ” Numai că, peste timp, istoria dobândeşte nuanţe şi sugerează interpretări. Adică se transformă în suport şi prilej pentru fel de fel de alte „istorii”, câteodată exprimate pictural. Iar Dumitru D. Bostan a găsit de cuviinţă că transparenţele şi fluiditatea acuarelei pot să redea într-un chip mai convingător povestea lui, evident - subiectivă, despre casa Cuconului Calistrat. Este metoda pe care artistul nostru o foloseşte pentru a proiecta o suită de „amintiri” de gradul al doilea, oglindite într-un eveniment deja fixat în memorie. Emil Nicolae, Amintiri din Casa Hogaş, 24 mai 2007 13.Acuarelistul Dumitru D. Bostan Iniţial am crezut că incursiunea lui Dumitru D. Bostan în tehnica acuarelei va fi de scurtă durată, ca un respiro necesar după o insistentă exersare a uleiului. Încât am tratat „proiectul Biarritz” şi, apoi, „proiectul Piatra-Neamţ” (cu prelungirea dedicată Casei Hogaş) ca pe nişte întâmplări episodice, cu toate virtuţile lor deja demonstrate. Ei bine -fără a exclude posibilitatea unei reveniri la ulei - deocamdată constat că acuarela încă îl „prinde” bine pe artistul nostru, încă mai are de explorat cu folos acest teritoriu. Lucru care se vede şi în expoziţia deschisă miercurea trecută la Galeriile de artă „Lascăr Vorel” din Piatra-Neamţ (unde aproape că nu contează cele două tablouri mici în ulei şi pastel). Se poate vorbi aici despre o fixare a temelor anterioare, cu respectarea tuturor rigorilor pe care le impune acuarela (inclusiv şi a unor cutume / „prejudecăţi”?), pentru că Dumitru D. Bostan încă nu se încumetă să experimenteze în domeniu. Oricum, lucrările se menţin la un nivel descriptiv nostalgic, propunându-şi să transmită mai degrabă o stare decât o idee. Astfel, accesibilitatea atrage, încântă, „sonorizează” percepţia, fără a pune multe probleme privitorului. Poate că în fond, chiar acesta este rostul acuarelei. Şi nu cred că greşesc dacă afirm că, în momentul ăsta, după ce am mai văzut şi alte încercări de abordare a tehnicii respective în aceeaşi galerie, Dumitru D. Bostan e al doilea acuarelist pe care-l avem lângă noi (după doamna Iulia Hălăucescu, evident), impus de vocaţie, nu de perseverenţă. Emil Nicolae Realitatea, luni, 30 iulie 2007 14. Dumitru D. Bostan redescoperă uleiul! Chiar dacă - în intimitatea atelierului şi, sporadic, în ieşirile „colective” pe simezele galeriilor - Dumitru D. Bostan a mai încercat virtuţile uleiului, personalele din ultimii ani l-au impus în conştiinţa publicului de artă ca pe un virtuoz al acuarelei. A fost o experienţă utilă, atât în ţară cât şi în străinătate, finalizată cu expoziţii de succes şi nu numai (v. albumele cu „vederi” din Biarritz şi Piatra-Neamt). De aceea putem considera expoziţia pe care o deschide mâine (joi, 17 iulie a. c., la ora 18.00), la Galeriile de artă „Lascăr Vorel”, un adevărat eveniment în care pictorul redescoperă uleiul, într-un fel. Într-un ansamblu de 35 de „Pânze mici” (titlu care sugerează un proiect structurat pe o componentă livrească), cu dimensiuni ce variază între 18/24 cm. şi 30/24 cm., Dumitru D. Bostan dezvoltă un discurs articulat din semn (balustradă, scară, coloană, colţ de casă, boltă, etc.) şi cromatică. Încât s-ar putea spune că formele (preponderent verticale) joacă aici rolul „consoanelor” iar culorile pe acelea al „vocalelor”. La un asemenea tip de „lectură”, ramurile înflorite apar ca nişte „diftongi” (exclamaţii?), iar fragmentele de peisaj (natural sau industrial) ca nişte “propozitii intercalate”… În orice caz, nu cred că trebuie să ne lăsăm copleşiti de impresia că Dumitru D. Bostan a optat pentru o pictură „minimalistă”, pur şi simplu pentru că în „liniştea” / nemişcarea fiecărui tablou se întamplă un “ceva” care se lasă descoperit când acesta e ridicat la scara imaginaţiei! Expoziţia “Pânze mici” va rămâne deschisă până la data de 31 iulie a. c. Emil Nicolae Realitatea, miercuri, 16 iulie 2008 15. O expoziţie recentă, deschisă împreună cu colegii de generaţie, a înlesnit reîntâlnirea cu Dumitru D. Bostan, pictor monumentalist prin formaţie academică. A reţinut atenţia prin aerul lejer, neconvenţional prin care a glosat asupra unui topos vechi şi nou, Veneţia. Pictorul are desigur o vocaţie polemică şi, oricum, o atitudine care exclude imaginea edulcorată, uzată, asupra unui loc intrat în memoria colectivă îndeosebi prin pitorescul facil al vedutelor comercializate pe malurile Canalului Grande. Atitudinea pictorului, nonşalant rebelă, păstrează datele configuraţiei arhitecturale, fastuoase desigur, dar reduce pâna la limită manipularea unui pitoresc devenit loc comun. Personalitatea sa artistică îl obligă la un fel de circumspecţie faţă de deja vu şi remarcă plastic zone la fel de interesante, făra a fi neapărat celebre. Are ştiinţa decupajului semnificativ, astfel încât segmentele de Veneţie nu sunt altceva decât detalii ce pot da seama despre întreg. Astfel, privitorul este tentat să reconstituie mental ansamblul şi să devină vremelnic un partener favorizat. Cromatismul în limitele culorii locale mizează pe efectul recuperator prin memorie al unei realităţi glorioase cândva, a cărei moarte este mereu anunţată şi mereu amânată pentru niciodată... Valentin Ciucă, Un secol de arte frumoase în Moldova, Editura ART XXI, Iaşi 2009. 16. Expoziţia personală Dumitru D. Bostan În succesiunea lui Dumitru Bostan (seniorul), săptamana asta (mai precis, joi 22 iulie a. c., ora 18.00, la Galeriile de Artă „Lascăr Vorel” din Piatra-Neamţ, va avea loc vernisajul unei noi personale a pictorului Dumitru D. Bostan (juniorul – precizare necesară pentru evitarea confuziilor). Expoziţia va cuprinde 22 de lucrări (uleiuri, acuarelă, pastel, tuş, creion conté – de dimensiune medie şi mică) realizate în acest an. Dominanta tematică o formează peisajele, care reprezintă preocuparea constantă a artistului în ultimii ani. Putem spune că, pas cu pas (chiar la propriu, dacă ţinem seama de călatoriile sale), el şi-a construit un univers imagistic care balansează între uscat şi apă, între „sus” şi „jos”, între „golul plin” şi „plinul gol” (nu neapărat între „gol” şi „plin”!). Avem deja două axe ale acestui univers, consolidate în expoziţiile precedente, care se sprijină pe trei coordonate principale: Piatra-Neamţ, Biarritz şi Veneţia. Acum Dumitru D. Bostan adaugă o a treia axă şi o a a patra coordonată: Piatra-Neamţ-Balcic (unde a a călatorit şi a a lucrat în iunie trecut). E remarcabil faptul că Piatra-Neamţ rămâne o constantă în această preumblare / investigare artistică, un fel de contra-greutate care trebuie să echilibreze şi să orienteze dinamica viziunii plastice şi care, la o adică, s-ar putea reflecta (ca într-un panopticum ideal) în „oglinzile” imaginilor exotice , dacă pictorul işi va aduna, cândva, laolaltă toate „notaţiile” de călatorie. Iată un mod de a privi expoziţia lui Dumitru D. Bostan, în care nu atât matricea locală a „figuraţiei” contează, cât filtrarea atmosferei, a sentimentului, a resortului existenţial, deopotrivă cu exerciţiul / tehnica fixării lor în cromatica şi construcţia tablourilor. Emil Nicolae Realitatea, luni 19 iunie 2010 17. Abil şi meşter al picturii în ulei, Dumitru D. Bostan se lasă provocat de rapida trăsătură de acuarelă şi de frământatul, aproape modelatul, pastel. Este, de fapt, o evoluţie firească, în viaţa unui pictor vine şi momentul în care gestul artistic este o declaraţie explicită care stabileşte cum stau lucrurile. Şi pictorul, despre care ne grăbim de fiecare dată să aratăm că este din Piatra-Neamţ, stă bine, este gata să arate ce poate şi, slavă Domnului, poate tot ce este mai sensibil şi mai cu meşteşug în artă şi în viaţă. De fapt, aici se fac marile demonstraţii, pe spaţii mici şi cu tehnici de un clasicism de o seamă cu omul, pe o temă, Veneţia, în care suntem convinşi că am văzut totul, cel puţin de la Renaştere sau de când am vizitat, cu temeinicie, un muzeu de acolo. Deşi din zona care te îmbie la aprecieri mai degrabă simple şi zorite, grafica lui Dumitru D. Bostan probează o construcţie serioasă, aproape impecabilă, şi o atmosferă de parcă ar fi legat culorile cu apă de sub podurile Veneţiei, din oglindirea palatelor şi a măştilor pline de magie care nu se relevă decât artiştilor cu meşteşug şi sensibilitate. Şi astfel, penelul său devine o baghetă care nu are nevoie decât de o grăbită atingere pentru a ne releva minuni şi culoare. Marius Tiţa, catalogul expoziţiei de pictură şi grafică Veneţia, galeria de artă Ana Bucureşti, aprilie-mai 2010. 18. Locul şi călătoria Personala Dumitru D. Bostan Cred că admiraţia şi riscul au însoţit, aproape în egală măsură, pe vizitatorii expoziţiei pictorului Dumitru D. Bostan, deschisă recent la Galeriile de Artă „Lascăr Vorel” din Piatra-Neamţ. Nu ţin să mă joc cu paradoxul, neapărat, dar asta e concluzia la care am ajuns după ce am „scrutat” în mai multe rânduri lucrările de pe simeze (fapt pentru care am şi amânat publicarea comentariului de faţă). Totuşi pentru „liniştea” artistului şi a fanilor săi, mă grăbesc să precizez că riscul nu va învinge vreodată admiraţia ci, dimpotrivă, poate chiar să o stimuleze! Însă afirmaţia mea iniţială, cam abruptă - recunosc, trebuie explicată. Fără să fiu un cititor maniac al textelor poştale pe bloguri, îmi arunc uneori privirea peste ele, selectiv desigur, ca să-mi dau seama cum reacţionează mentalul colectiv / comun la anumite teme. Şi iată ce a scris cineva (fără să semneze) după lectura romanului „Călatoria”, tipărit de japonezul Natsume Soseki în 1906 (şi tradus în 2004 de Ed. Humanitas): „Pfff, ce irosire de timp! De cele mai multe ori, chiar şi din cărţile care sunt un chin de citit, învăţ câte ceva, dar de aici…nimic, nada, niente, nandemonai! Poate doar că viaţa de pictor este plictisitoare. Basicly, este vorba de un tânăr pictor care se plimbă pe la <ţară>. Ajunge să se cazeze undeva, o întâlneşte pe fiica chiriaşului pe care toţi o consideră nebună, discută şi se miră şi pictează şi scrie poezii. Boooooooring! Mă tot rugam să moară cineva până la final, că poate mai salvează ceva din ora mea pierdută aiurea, dar nuuu. Capitole întregi de chin liric, în care pictorul păcii se chinuie să facă nişte versuri, pe care le recorectează, bla bla bla. Personajul meu preferat a fost bărbierul; alcoolic, un pic nebun, cu vorba pocită, dar măcar era interesant. Şi speram să-i taie gâtul personajului principal. Să salveze povestea, nu de alta. Lucru care mi s-a părut cel mai amuzant, dar din păcate nu face parte efectiv din poveste, a fost faptul că şi cei de la Humanitas s-au chinuit şi străduit să laude cartea, deşi nu prea le-a ieşit. Ba chiar au încercat să dea vina pe europeni, că cică noi citim mai greu şi nu suntem obişnuiţi cu tânărul pictor calător în munţi. Şi mai zice că are umor de cea mai bună calitate. Fraza asta are umor, într-adevăr, dar cartea nu…” Şi bloggerul nostru mai adaugă: „Bună de citit când: eşti pictor, bănuiesc.” Rândurile anterioare mi-au căzut sub ochi exact în momentul când meditam asupra rolului / rostului călătoriei şi al locurilor “notate” în pictura lui Dumitru D. Bostan. De unde a răsărit şi ideea riscului: aşadar, dacă este vorba despre o călatorie, trebuie să apară cumva o întâmplare, o „naraţiune” (cu suspans eventual); iar dacă locurile cu pricina sunt legendare (şi sunt, măcar sub aspect artistic, istoric sau biografic: Veneţia, Balcic, Piatra-Neamţ), ele trebuie să încarce imaginarul cu multe înţelesuri provocatoare, adânci, sugestive. Or, asemenea „acolade”-de care am fost şi eu tentat de câteva ori, precum în momentul apariţiei albumului făcut de Dumitru D. Bostan la Biarritz-pot să devieze percepţia de la valoarea strict plastică a lucrărilor. Nu că n-ar conta acest background narativ (şi toată experienţa artistului într-ale „călătoriei”), care conferă o mai mare marjă de „popularitate” (v. aşteptările bloggerului citat mai sus), însă ader acum la opinia că prioritară e realizarea picturală, în acest caz călătoria şi locul fiind doar pretexte pentru împlinirea ei. Din punct de vedere filosofic, e posibil ca drumul / calea / „călatoria” să conteze mai puţin decăt ţinta / scopul, cum se spune. În cazul acesta, însă, lucrurile stau invers: importantă este „expresia” / proiecţia plastică a locului (ţintei) şi caracteristicile ei. Farmecul călătoriei (fie si ca iniţiere, dacă tot am invocat filosofia) îşi are rolul pe un anumit nivel, dacă vreau să compar Veneţia „mea” (citită, călcată, văzută, visată) şi Balcicul „meu” (idem), sau Piatra-Neamţ din filmul „meu” biografic, cu variantele / viziunele „lui”, ale artistului. Se poate discuta, chiar dincolo de cadrul turismului cultural. Dar pentru o mai exactă definire a pictorului Dumitru D. Bostan, a performanţei pe care o atinge în expoziţia de la Galeriile „Lascăr Vorel” şi a personalizării manierei de lucru trebuie să extragem referenţialul din haloul vast legendar / istoric / cultural şi să-l limităm la aria strict profesională. Or, aici e de admirat artistul. Pentru că a ajuns să cunoască şi să folosească foarte bine mijloacele şi regulile artefactului, fără să „deranjeze” în vreun fel rezultatul, acel inefabil al imaginii finale. Căci există o doză de lirism în pictura lui Dumitru D. Bostan, însă bine ţinută în frâu, temperată, astfel ca ea să nu stânjenească modernitatea (astăzi din ce în ce mai puţin lirică, respectiv „postmodernă”. Cel mai la îndemână, pentru artistul contemporan - în efortul de a evita capcana lirismului - , este evidenţierea prin exces a tehnicitătii sau a experimentului. Dumitru D. Bostan nu e obligat să procedeze aşa, el însuşindu-şi la timp, pe de altă parte, formula raportului subtil dintre cromatică şi afect, iar pe de altă parte, capacitatea de a „raţionaliza” amintirea (locului) prin construcţii atent controlate. Asta e de urmarit în cele 35 de lucrări ale expoziţiei (fie că ne referim la uleiuri, acuarele, pasteluri sau conté ) şi tot în asta constă „întâmplarea” admirabilă (suspansul?) din parcursul călătoriei: rezolvarile pe care le găseşte artistul pentru a fixa pictural o impresie. Din acest moment „locul” cu pricina nu mai aparţine Veneţiei, Balcicului sau Pietrei-Neamţ, ci autorului nostru care şi-l însuşeşte prin decuparea detaliului, unghiul în care se aşează, accentele cromatice preferate, tonurile mai mult sau mai puţin „încălzite” etc. De unde provine şi coerenţa proiectului. Iată ce este de admirat „în principal”, la recenta personală a lui Dumitru D. Bostan (în „secundar”, desigur, ca risc al interpretarii, rămânând călatoria). Emil Nicolae Realitatea, luni 28 noiembrie 2011 19. Genul proxim si diferenţa specifică La nivelul aparenţei, Dumitru Bostan jr. se dezvăluie ca un veritabil peisagist interesat de structura formelor volumetric configurate, dar există şi un nivel secund, mai subtil şi mai convingător. Monumentele istorice ale oraşului, mai ales rezervaţia arhitecturală dominată de Turnul lui Ştefan Cel Mare, devin semnele identitare ale unei civilizaţii medievale, sincronă cu alte izbânzi ale medievalităţii europene. Pictorul îşi asumă nu numai geometriile locului ci, mai ales, spiritul lor. Veritabile meditaţii în culoare, scenele acropolei nemţene relevă capacitatea pictorului de a face, prin expresie, din timp, durată. În raport cu aceste semne definitive ale unui timp frământat de vitregiile istoriei, modernitatea pinaltiană a prezentului păleşte iremediabil. Din pictura artistului lipseşte orice formă de flatare gratuită, dar se regăseşte cu inteligentă măsură amprenta unei culori a locului marcat de efigii cu adevărat voievodale. Trecerea nonşalantă a artistului la lectura plastică a miracolului veneţian face ca fiecare fragment de palat renascentist, unduirea apei în lagună sau cântecele de gondolier înamorat să devină un eveniment memorabil. Coloritul discret, rafinat nu exultă cu frenezia zilelor de carnaval, ci doar cu melancolia unei previzibile extincţii. Pensulaţia subtilă, tandră chiar, face ca ritmica suprafeţei să fie aidoma valului ce se sparge ca o reverenţă în faţa unui miracol. Apa şi cerul sunt, în viziunea pictorului, elementele constitutive ale grandioasei întâlniri cu Piaţa San Marco. Detaşat de orice fel de tentaţie flatantă, pictorul nu uită că la Veneţia, după baluri policrome şi carnavaluri nescutite de frivolitate, se mai şi moare… Valentin Ciucă Cronica, Ianuarie 2012 20. Dumitru D. Bostan în “entelehia” Trăind multă vreme într-un loc, într-un oraş să zicem, există riscul de a constata la un moment dat că ai ajuns într-un „punct mort”, în acea stare de indiferenţă din care nu-i mai percepi nici frumuseţile, nici imperfecţiunile. Şi atunci poate că ai norocul să apară artistul, pictorul, care să-ţi inducă ori să-ţi trezească dorinţa de a (re)descoperi spaţiul unde simţurile ţi-au fost anihilate de prea îndelungata obişnuinţă / acomodare. Cred că de astă dată Dumitru D. Bostan este acel artist, care ne-a propus recent o expoziţie „despre” şi cu oraşul Piatra-Neamţ la Galeriile de Artă “Lascăr Vorel”. Subiectul explicit e o provocare sau o capcană, pentru că nu avem de-a face cu o simplă resuscitare a imaginii bine ştiute a locului cu pricina şi nici cu o tratare a ei în răspăr, dacă ar fi să mă refer la posibilitaţile extreme. Demersul artistului e mult mai subtil, mai rafinat, mai insidios. Sub aparenţa unui „proiect” ideal relaxat, Dumitru D. Bostan strecoară de fapt o viziune „metafizică”; aceasta, la rândul ei, solicită empatie / participare / atitudine. Absenţa umană din cele 20 de lucrări de pe simeze e numai formală, căci temperatura cromaticii e aceea a unei îmbrăţişări, pe care trebuie să o accepţi sau să o respingi. Oricum, nu o poţi ignora. Mai ales dacă ai intrat în expoziţie de unul singur şi ai devenit astfel „raisonneurul” care flanează între decupajele din cadrul general / public (trecute prin tonuri diferite de ocru), „nodurile” sau detaliile sentimentale (exprimate policrom) şi cele câteva „deschideri” grafice (creion colorat). Concluzie: expoziţia lui Dumitru D. Bostan e făcută, deopotrivă, ca să placă şi ca să pună probleme. Adică ţine, în egală măsură, de raţiune şi de suflet, după ecuaţia aristotelică a „entelehiei”. Emil Nicolae Realitatea, iulie 2013 21. Dumitru Bostan / Ştefan Potop / Lucian Tudorache Trei artişti / trei tipuri de comunicare prin artă Cu deschiderea răspicat afirmată în ultimii ani către arta contemporană, Galeriile de artă ale Muzeului Naţional Brukenthal găzduiesc în spaţiile dedicate expoziţiilor temporare, o expoziţie a trei artişti plastici, membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din Piatra Neamţ. Atât de diferiţi ca mod de comunicare, de la tehnică până la expresia artistică, pictorii Dumitru Bostan şi Ştefan Potop, alături de sculptorul Lucian Tudorache vin să împărtăşească publicului sibian un summum reprezentativ al creaţiilor proprii. La o primă vedere etalarea pare frântă în trei capitole diferite, dar o cercetare atentă poate duce la descoperirea subtilei unităţi ce leagă operele acestor plasticieni, acel „glas al pământului moldav”, al tradiţiei artistice a acestui areal cultural cu caracteristici diferite faţă de celelalte provincii ale României, deosebiri clar consemnate în istoria artei româneşti, şi care persistă, într-o anume măsură, până în contemporaneitate. *** Mărturie a unei sensibilităţi lirice, creaţia lui Dumitru Bostan pare să stea aproape de tradiţia acuarelei româneşti interbelice prin tematică, manieră, stil şi chiar atmosferă. Peisajul e genul preferat al artistului şi aici se afirmă plenar arta sa. Tuşa abilă stăpâneşte valorile cromatice ale acuarelei, exploatându-i polifonia nuanţelor, în care albul intensifică pe alocuri efectele şi reliefează formele. Figurativul rămâne coordonata constantă a lucrărilor sale şi în pictură, unde de asemenea peisajul (mai ales cel citadin), dă măsura capacităţilor creatoare pe care le desfăşoară. Ceva dinspre Tonitza (acea difuză melancolie) sau dinspre peisagistica citadină a lui Petraşcu sau Vasile Popescu (decupări neaşteptate ale motivelor, folosirea liberă şi surprinzător armonizată a culorii, cu înclinaţii spre culoarea fovă) şi Ştefan Dimitrescu (cu a lui lumină tristă) ori Francisc Şirato (în transparenţe sugestive şi preţiozităţi cromatice), răzbate în tablourile lui Dumitru Bostan, iar în creaţiile mai recente pare să se insinueze ca un ecou târziu, o notă de melancolie a citadinelor din Montmartre ale lui Utrillo. Compoziţii clar ordonate, unde formele apar bine definite prin intervenţia liniei, peste care culoarea se aşterne calculat, cu predilectă preferinţă pentru dominanta de albastru, dar cu abordări frecvente în cromatica fierbinte a zilelor de vară (cu osebire în lucrările în ulei). Astfel, peisajele sale în care recunoaştem câteva dintre cele mai îndrăgite motive (de la străzile şi curţile din Piatra Neamţ, la Bulevardul Verdun din Biarritz, la casele, podurile şi pieţele din Veneţia, Insula Murano… şi apoi, la străzile înguste sau Podul Minciunilor din Sibiu), respiră o atmosferă de melancolică meditaţie, accentuată de lipsa prezenţelor umane. Sugestiile se manifestă delicat, insinuant, poate dintr-o anume discreţie a confesiunii autorului care preferă să filtreze şi să-şi reţină emoţiile, abordare admirabil transmisă prin acuarelă, tehnică a luminii şi transparenţelor prin excelenţă, în cadrele căreia contrastele puternice nu-şi găsesc locul. În cadrul compoziţiilor concise, echilibrate şi cu o recuzită restrânsă, culoarea, atent şi subtil armonizată, este elementul afectiv ce poartă semnătura artistului, convertind mesajul dintr-unul cerebral, într-unul predominant emoţional. Materia devine uneori mai senzuală, compunându-se prin asocieri de complementare sau ritmări cald rece, şi intervenţii, uneori insinuante, alteori ferme, de alburi şi griuri colorate. Astfel, Dumitru Bostan nu face doar simple portrete ale itinerariilor sale, ci ne încredinţează, în preţioase şi rafinate acorduri, echivalente ale afectivităţii sale. Iulia Mesea Din catalogul expozitiei „Interstiţiu plastic-Nemţeni la Palatul Brukenthal”, Sibiu, septembrie 2014.

Din publicatii 18/05/2017